Nu ma indoiesc de faptul ca perioada asta ne este tuturor foarte nesuferita: nimeni nu mai poate face tot ce vrea, sau tot ce facea la inceput de martie.

Restrictii, ordonante, masti la suprapret, distantare sociala… toate astea ne fac sa ne simtim, pe zi ce trece, mai incorsetati. Este clar, in acest moment cel putin, ca viata asa cum o stiam si ne straduiam sa ne fie draga, nu mai e la fel. Si, probabil ca nu va mai fi niciodata exact la fel.

Asa ca avem de ales: fie ne lasam coplesiti de toate aceste schimbari, adica lasam ca teama si frica de necunoscutul zilei de maine sa ne cuprinda, fie resemnificam aceasta perioada. Cu alte cuvinte, exista varianta de a privi in jur si de a vedea, in noianul de schimbari care nu ne plac, si lucruri bune. Dar, oare, sunt si lucruri bune? Eu cred ca da. Haideti sa le exploram impreuna…

In primul rand, invatam sa ne gandim mai des si mai mult la “noi” in loc de “eu”. In ianuarie sau februarie, cand mai ajungeau la noi vesti din Wuhan, cati dintre noi se gandeau ca acelasi lucru ne va paste si pe noi? Mai mult, poate te gandeai ca esti sanatos, ca nu esti pensionar, ca nu ai calatorit in tari straine de curand, deci ce motive de ingrijorare sa fi avut?

Te-ai gandit atunci ca vei ajunge sa porti manusi nesuferite, in care transpiratia se va amesteca in cel mai enervant mod cu talcul? Sau masti care sa te faca sa simti ca respiri printr-un prosop ud? Sa recunoastem, a fost o perioada in care cei mai multi dintre noi nu consideram ca virusul acesta este o amenintare personala.

Insa pe masura ce zilele au trecut, odata cu apropierea virusului de noi, am inceput sa ne gandim si la altii, la cei cu probleme de imunitate, cu diabet, cancer sau alte probleme de sanatate. Si, dintr-o data, eu, ca multi dintre voi, am inceput sa ma gandesc uneori mai mult la ceilalti decat la mine.

Acum este suficient sa aud ca un coleg de serviciu, o cunostinta sau cineva din bloc este bolnav ca sa nu ma mai gandesc cu frustrare ca eu nu ma mai pot duce prin mall-uri, la sala, sau ca vacanta din vara asta imi este compromisa.

Cred ca si tu te gandesti mai mult acum la cei care sunt mai vulnerabili decat tine in aceasta perioada, la cei care se imbolnavesc grav, sau poate chiar mor din cauza acestui coronavirus. Si, dintr-o data, toata aceasta perioada nu mai este despre mine, ci despre noi toti.

Am inceput sa realizez ca toate actiunile mele ii afecteaza direct, poate chiar in mod vital, pe cei de langa mine. Am inceput sa ma gandesc mai mult la noi. Viata de pana acum era mai mult despre “mine”, era centrata in mod deosebit pe nevoile mele, pe dorintele mele si planurile mele. Insa epidemia aceasta ne face pe multi dintre noi sa ne largim brusc orizontul, sa ii includem si pe altii. Devenim pe zi ce trece mai putin independenti si mai mult interdependenti, si asta este un lucru foarte bun.

Incepem sa ne exersam mai mult talentul de a-i incuraja pe altii si ne lasam pe noi si ranile noastre pe un loc secundar. Pana acum eram obisnuiti sa ne gandim la propria persoana, la nevoile ei, la ranile proprii care trebuia sa fie ingrijite. Ne preocupa prea putin ajutorarea altora.

Nu-i asa ca in aceste zile ne uitam parca mai putin la noi insine, la neputintele noastre, si ii privim mai atent pe cei care au nevoie de ajutorul nostru, de o incurajare, de un suflu de speranta? Asta este inca unul dintre aspectele folositoare ale acestei pandemii: aflam ca exista destui oameni care sar in ajutorul altora, doneaza sume mari de bani, fac cumparaturi pentru cei vulnerabili sau se ofera voluntari in diverse demersuri umanitare. Parca tot mai des se aude: “eu cum pot sa ajut?” decat “oare cum o sa ma afecteze asta?”. Iar lucrul asta ne transforma in oameni mai putin egoisti.

Pana pe la inceputul lui martie, multi dintre noi faceam din munca si din programul incarcat al fiecarei zile o prioritate in fata relatiei cu cei din familie, sau inaintea timpului pe care il petreceam cu prietenii.

Cate momente faine din viata celor dragi n-am pierdut pentru ca eram mult mai preocupati de munca, intalniri de afaceri si deadline-uri! Stim cu totii ca nu exista suflet care sa nu aiba nevoie de prieteni. Si redescoperim aceasta nevoie a noastra acum mai mult decat oricand. Faptul ca nu mai putem sa iesim cu prietenii cand vrem, ca nu ne mai putem duce la biserica, la o nunta sau chiar la o inmormantare, toate astea sunt ca un dus rece care ne trezeste brusc la realitate: oamenii chiar sunt mai importanti decat propria noastra eficienta la serviciu!

Retelele sociale ne indeamna sa ne sunam parintii, sa ii protejam pe cei in varsta, pe cei dezavantajati dintr-un motiv sau altul, iar asta devine pe zi ce trece noul nostru stil de viata.

Poate ca viata pe care o duceam multi dintre noi era la viteza maxima, mai sa ne rupa gatul, nu aveam timp de familie si de prieteni decat accidental. Aceasta incetinire, poate chiar oprire in loc, ne face sa fim azi mai constienti de ceea ce conteaza cu adevarat in viata: relatiile cu familia si cu prietenii. Pandemia asta ne-a invatat ca timpul petrecut cu cei dragi nu este nicidecum o distragere de la cele importante, nu este o pierdere de timp.

In fiecare seara la mine la bloc cineva scoate o boxa pe fereastra, seara la 10 fara un pic; oamenii ies la ferestre (este deja un obicei) si ascultam impreuna “Doamne, ocroteste-i pe romani”. Este emotionant sa auzi cum rasuna in linistea neobisnuita de afara cuvintele rugaciunii cantate de Sava Negrean Brudascu şi Nicolae Furdui-Iancu. La final lumea aplauda si imi pare ca de la o zi la alta sunt mai multi la ferestre.

Parca si rugaciunile noastre suna altfel de la o vreme, sunt mai putin centrate pe nevoi individuale, pe dorinte si planuri de viitor personale si se indreapta mai mult despre altii si nevoile lor. Stiu ca ati inaltat si voi rugaciuni pentru cunoscuti despre care auzeati ca s-au imbolnvait, pentru medici si asistente despre care stiti ca lupta pentru vietile altora. Pandemia asta ne-a deschis parca ochii si ne face sa mijlocim pentru altii. Si, cel putin pentru unii, rugaciunea a devenit un obicei de fiecare zi.

Cat de mult obisnuia sa ne pese de starea de sanatate a celorlalti pana de curand? Nu ti s-a intalmplat sa mergi la serviciu desi aveai o raceala urata? Nu ti s-a intamplat sa ramai pana la finalul programului, desi aveai febra?

Sau, si mai grav, nu i-ai dus pe copii la scoala desi erau raciti, din cauza ca nu aveai cu cine sa ii lasi acasa? Erau zile cand munca a fost cea mai importanta. Iar acum, in mod brutal chiar, invatam sa ne reasezam prioritatile, sa ne gandim si la altii, sa fim mai constienti si mai preocupati de cei din jur care sunt vulnerabili, sensibili.

Cred ca vom continua sa reactionam la starea de sanatate a celor din jur si dupa ce pandemia aceasta va trece. Cred ca ne vom gandi de doua ori de acum incolo inainte de a decide sa mergem la serviciu desi ne este rau. Vom fi mai atenti cu aceste lucruri fiindca acest coronavirus, cumva, ne vindeca de nepasare.

Am fost dintotdeauna materialisti. Din acest motiv, cand economia o ia in jos suntem foarte afectati. Totusi, cand vedem ca numarul de imbolnaviri in lume o ia vertiginos in sus, banii parca nu mai sunt chiar asa de importanti. Poate pana acum adunam din greu bani pentru o casa la curte, voiam sa schimbam masina, sau sa ne ducem intr-o vacanta deosebita.

E ok sa faci asta atata vreme cat mai are cine sa locuiasca in casa noua, sa se plimbe cu masina electrica sau sa plece in concediul acela de lux. Cred ca in perioada asta ni se reasaza valorile, sau mai bine zis ni se rastoarna valorile. Si importanta banilor ajunge undeva mult mai jos in lista lucrurilor pe care le pretuim.

Acum ne putem da seama cat de mult au contat banii pentru noi: fie am cam ramas fara ei si vedem cat de mult am depins de bani, fie ii avem dar nu prea mai avem ce sa facem cu ei. Haideti sa lasam pandemia sa ne dezvete de iubirea de bani si sa ne invete cat de pretioase sunt amintirile, clipele cu cei pe care ii iubim, lucrurile care sunt unice si nepieritoare.

Intrebari de genul “mi s-a anulat concediul?”, sau “nu pot sa mai ies cu prietenii la restaurant?”, sau chiar “are dreptul guvernul sa imi spuna mie ce sa fac si ce sa nu fac?” se aud destul de des acum. Si cred ca astfel de intrebari v-au trecut prin minte si voua, dand glas frustrarii din interior. Pana la urma, cui ii place sa traiasca o viata controlata de altii, sau in care ceilalti sa ne spuna ce si cand sa facem? Si cand te gandesti ca traim asta de ceva vreme, si inca va mai dura…

Cu toate acestea, stim ca parintii si bunicii nostri au trecut prin perioade mult mai lungi, de zeci de ani de zile, in care viata lor presupunea foarte putine drepturi sau libertati si multe constrangeri, interdictii si control. Sa privim la viata noastra de pana la inceputul lui martie 2020 si sa fim recunoscatori pentru felul in care era. Si cum va mai fi, speram.

M-am bucurat sa lucrez zilele trecute (pe Zoom, bineinteles) cu un grup de vreo 20 de copii si sa ii aud meditand la fericire si indemnandu-se unul pe altul, in mod spontan, sa se bucure de parintii pe care ii au, de frati si surori, de acoperisul de deasupra capului. Se pare ca este nevoie de o scuturare puternica pentru a ne aduce aminte de lucrurile multe, bune si frumoase pe care deja le avem, dar pe care ne-am obisnuit sa le trecem cu vederea.

Multora ni s-a schimbat gandirea. Parca acum ne dam seama ca nu ni se cuvin toate cele de care ne-am bucurat pana de curand. Parca acum le privim ca pe niste mari binecuvantari, le pretuim si le ducem dorul.

Trecem, da, printr-o perioada care nu ne place, de care ne plangem. Cred insa ca ne face bine un exercitiu de imaginatie: cum ar fi fost sa traim in anul 1918, in timpul pandemiei de gripa spaniola? Cum ar fi aratat viata noastra intr-o vreme in care au murit 50 de milioane de persoane? Groaznic!

Daca suntem cinstiti cu noi insine, trebuie sa recunoastem ca acest coronavirus a scos la iveala si lucrurile bune din noi. Pandemia ne-a facut pe toti mai recunoscatori, mai altruisti si ne-a ajutat sa fim mai legati unii de altii.